La Iuriu de Câmpie, viaţă, vânt şi clopote vechi, obosite

Ajungem la o răscruce de drumuri spre ieşirea din Cojocna. Nici un indicator, nimic. O luăm la stânga. „Mergem bine”? mă întreabă colegul meu aflat la volan. Eu de unde să ştiu? N-am fost niciodată la Iuriu de Câmpie. O să vedem. Mergem înainte, urmăm şoseaua care şerpuieşte printre coamele dealurilor blânde, întinse, sulimenite cu un strat subţire de omăt, ca o perdea. În cele din urmă zărim un indicator care stă, ca aproape peste tot, într-o rână. Am nimerit bine. „Nu-l fotografiezi ?” Nu, o să fac lucrul ăsta la plecare. Înaintăm pe strada asfaltată a satului. Nici ţipenie de om. Ici şi colo, din hornurile caselor, se încolăcesc greoi fuioare de fum. În centrul satului, doi oameni păşesc agale pe marginea drumului. Cobor repede din maşină, dar nu atât de repede încât să-i speriu pe cei doi.

Articol editat de dan.mosoiu, 20 ianuarie 2016, 06:00 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 15:47

Bună ziua! Suntem de la Radio Cluj. Ce faceţi?

Bine, mulţumesc de întrebare! Am ieşit un pic la plimbare, la aer.

Celălalt domn, mai tăcut, se depărtează.

Aţi terminat treburile de dimineaţă…

Da. Păi, dimineaţă, programu’! La ora 5, cu anumalele, cu… de toate.

Aveţi gospodărie mare?

Nu mare. O vacă, un ghiţăl…

Cum se trăieşte la Iuriu de Câmpie?

Bine. Care munceşte, trăieşte. Care trage chiulu’, nu trăieşte. Agricultura-i baza. Da-i greu că-s scumpe toate lucrările. Totu-i scump, şi sămânţa şi îngrăşămintele.

Facem câţiva paşi împreună.

Chiar acuma am ascultat Radio Cluj, că io cu ăsta… Că-i foarte bun!

Ei, acuma o să vă ascultaţi şi pe dumneavoastră la Radio Cluj!

Bine, vă mulţumesc! Nu ştiu cum am vorbit, că io de dimineaţă am luat un ştantăr de ţuică, că…

Ce-aţi luat? A, o ştampă! Apăi, trebuie, că-i frig aici, bate vântu’!

Haideţi şi pân’ magazin, că io acolo mă duc.

Promit să vin. Dar, deocamdată, pe cealaltă parte a drumului trece o tanti la pas vioi.

Sărut mâna! De la Radio Cluj suntem! Am venit să vedem cum trăiţi la Iuriu de Câmpie.

Unde să trăim? Eee… Bine, bine, bine!

Unde vă duceţi?

Mă duc acasă, că, ia, am fost până la o prietenă aicea. Am fost să văd ce face. Îi bine, stă acolo în casă, în căldură. Da’ unde să margă, că uitaţi… De unde sunteţi, de la Radio Cluj?

Da.

No.

Ce vârstă are prietena dumneavoastră?

Prietena mea-i mai micuţă ca mine. Şaizăci şi vreo şepte de ani. Eu am 77, azi-mâine. Aici în Iuriu de câmpie m-am născut ş-aici vreau să mor. (Râde)

Animale mai creşteţi?

Da’ ce să fac cu ele? Numa’ găini. Că nici apă n-am în curte. Asta-i întrebarea! Di ce n-am apă? De aia, că văd că nouă nu ne-o băgat apă aicea, nu ştiu di ce.

De noi se apropie un domn. Este însoţitorul primului localnic cu care am vorbit. Tanti îşi întoarce capul.

Ia p-aista să-l bat!

De ce?, întreabă el râzând.

De aia. Că nu umblaţi să ne băgaţi apa, mă! Că eşti consilier. Că primaru’ de când l-am ales o zâs că bagă apa. Încă în faţa Bisericii, măi! Io n-aş hi zâsă în faţa Bisericii.

Dacă v-o promis, api o bagă, zice domnul. O fost băgată conducta aia subţirică şi-acuma bagă aia groasă. Domnu’, să viniţi la o cafea!, mai zice consilierul, după care pleacă spre magazinul sătesc.

Cum vă descurcaţi cu apa?

Car apă, muiere bătrână, mă duc şi car apă. Da’ doară… Brusc, ne zăreşte maşina, parcată pe cealaltă parte a străzii. Pare curioasă. Apoi zice cu voce uşoară: Radio România… A dumnealorvoastră-i maşina, nu? Zâmbesc. Să revenim.

Ce fac oamenii în Iuriu de Câmpie?

Îs bătrâni. Cele mai multe căşi îs numa’ cu un om sângur. Ce să facem? Aşe-ni bătrână cum îs, mătur zăpada, că n-am ce face, cine să mi-o măture? Nu pot strâga să vie ăia de la televiziune să-mi deie zăpada, cum am văzut acuma. Că, Doamne iartă-mă, că atâta cer, de… Le zâce: nu porniţi, că vine zăpada şi ei să duc ş-apoi strâgă că nu le dă nime’ nimica.

Şi nu are tanti dreptate? Bun, un mic crivăţ bate pe câmpia de la Iuriu, aşa că intru în magazinul sătesc să mă încălzesc puţin. Un magazin sătesc care ţine loc şi de bufet, şi de alimentară, şi de butic. La o masă ne aşteaptă domnul consilier. Cred că e singurul consilier local pe care l-a dat satul. Dumitru Pop îl cheamă. Cafeaua încă nu s-a răcit. Îi mulţumesc frumos. Reluăm povestea cu apa.

Bazinu’ de apă îi făcut, colo sus. Apa o vrut s-o aducă de la Ceanu Mare şi nu s-o putut înţelege la ăsta şi o aduce amu’ de la Cluj. Anu ăsta o zîs că ne-o bagă şi nouă.

Cam câţi oameni mai sunt în sat?

O fost vreo sută şi ceva de familii, acuma-s mai puţâni. Da’ numa’ bătrâni, tinerii o plecat.

Cu pământurile ce faceţi? Am văzut că sunt lucrate.

Îs date în arendă. Şi ne plăteşte ori în bani, ori în bucate.

Mai ţin oamenii animale?

Care pot. Da’ nu prea. Dacă-i laptele aşa de ieftin. Cu 80 de bani litru’ ni-l ia la lăptărie.

Poftim, şi noi îl cumpărăm la oraş cu 5 lei!

În sat nu mai este decât grădiniţa, am înţeles!

Doi-tri copii. Pe ăia mai mărişori îi duce cu microbuzu’ la Cojocna şi-i aduce. Da’ înainte era şcoală, că io aici am făcut 8 clase şi eram 36 într-o clasă.

Am văzut că aveţi un birou al Primăriei aici, într-o clădire nouă. Ce se întâmplă acolo?

Mai vine primaru… Avem şi o doctoriţă de familie care vine tăt la două săptămâni aici. Dacă-i ceva grav, vine şi mai repide. Avem acolo ş-o sală pentru înmormântări.

Circulă autobuze spre oraş?

Avem un microbuz, merge dimineaţa la 6,30 la Cluj şi după-masă, la 3,30, porneşte din Cluj.

Ies din nou în strada principală. Un bărbat şi o femeie trec prin faţa mea povestind. Le dau bineţe.

De la Radio Cluj suntem!

Da, ce doriţi?

Unde vă duceţi?

Merem la Biserică să tragem clopotele, c-o murit un om. Îi şopteşte femeii: de la Radio Cluj îs…

Dumnezeu să-l ierte! Am venit să vedem cum se trăieşte aici.

Foarte bine. Suntem sănătoşi, muncim, avem ce ne trebe.

Sunteţi sănătoşi, dar uite c-a murit un om.

Apia-mu, aşa mor oamenii, că-s bătrâni. De fapt, îi fratele unui om de-aici. Da’ o plecat de mult din sat.

Şi dumneavoastră sunteţi clopotarul?

Da, clopotarul. Auzâţi, cum îl cheamă pă domnu’ de dimineaţa de la Radio?

Horea? întreabă nesigură femeia.

Horea! exclamă bărbatul. Are o emisiune foarte frumoasă, duminică dimineaţa. Pune melodii foarte frumoase. Atâtea ştiri ne spune… Horea, ziaristu’ ăla! Îi ziarist?

Noi am venit să vă întrebăm pe dumneavoastră cum e aici, nu să ne spuneţi ce-i la noi la Radio!

No-pi-amu’, ce să hie? Oameni bătrâni. Azi moare unu’, mâine moare altu’ şi satu’ să termină. Păstă 5-6 ani n-o să mai hie nime’ în sat…

Tot în centrul satului se află, împrejmuit cu un gard din fier, un părculeţ, în mijlocul căruia se înalţă, bănuiesc, Monumentul Eroilor. Pe soclu nu se mai desluşeşte nimic. De vârful statuii sunt prinşi cu sârmă doi părişori la capetele cărora se zbat în foalele vântului steagul României şi cel al Uniunii Europene. Deodată, peste sat se revarsă sunetul clopotelor. Un sunet stins, de clopot vechi, obosit, ca un cântec de jale.

Vizavi de părculeţ se află clădirea şcolii. A fostei şcoli. Şi clădirea va deveni în curând „fosta clădire”… Are aproape toate geamurile sparte, parcă o bântuie o paragină de sfârşit de lume. Intru în curte. Printr-o fereastră acoperită de un grilaj ruginit şi nefolositor zăresc pe un dulăpior rămăşiţele unor foste materiale didactice. Merg la intrarea principală zăvorâtă cu un lacăt. „GRĂDINIŢ NORMAL IURIU DE CÂMPIE” scrie pe plăcuţa de deasupra uşii. În toată clădirea, doar două-trei săli mai sunt funcţionale. Grădiniţa.

Ies din curtea şcolii şi urc pe o uliţă largă. În stânga, ruinele unei case bătrâneşti de mult părăsite. Mai sus de ea, o mândreţe de casă, o vilă elegantă, înconjurată de un gard înalt, din fier. În curte, un parc de joacă pentru copii. E casa unei doamne doctor din Cluj, avea să ne spună cineva, vine vara şi locuieşte aici. Imediat în dreapta se deschide strada… Vlad Ţepeş, după cum citesc pe o tăbliţă prinsă de un gard. Şi strada nu e pustie!

Sărut mâna! Am venit să vedem ce e pe la dumneavoastră, prin sat!

Da? Pe-aicea? Stăm în casă că îi frig. Numa’ amu am gândit că mă duc până la vecina aici dinsus, la Popeasca. Nu şti’ că mă duc, da’ m-am urât acole în casă şi-am zâs să ies o ţâră.

Ce faceţi pe-acasă?

Şedem iarna. Vara lucrăm şi iarna şedem. Stăm la căldură, mai lucrăm cu acele,no, un ciorap, o vestă… Io am ioşag, da’ am copil, am un copil acasă. Are două vaci, oi, porci, vaci, cal, pământ, vreo 6-7 iugăre. El o fost în servici, da’ după ce s-o îmbolnăvit soţu’, s-o lăsat. N-o avut ce să facă. Că n-o vrut să vândă nimnic! Vaci, nu, cal, nu… No, hai acasă la ele, copile, că io nu pot sângură!

Mai aveţi şi alţi copii?

Opt am. Îs duşi în servici tăţi. Am şi pă TIR-uri dus, am şi-n Cluj. Numa’ aista mai mare îi acasă.

Mai vin pe acasă?

Viiin! În tătă sâmbăta suntem zăce, până duminica!

Le gătiţi ceva special? Ce le place să mănânce?

No, bine, lor le place de tăte să le faci! Da’ în cuptor le fac palaneţe cu brânză…

Vă mulţumesc mult şi vă doresc multă sănătate!

Şi io vă doresc numa’ bine, sănătate şi, ce să mai zâc altceva, drum bun!

Cobor la maşină. Nici nu apuc să mă încălzesc că am şi ieşit din sat. Privesc pe geamul din dreapta dealurile domoale, acoperite în mare parte cu zăpadă. Par nişte spinări uriaşe de dalmaţieni. Pe fâşii lungi, pământul e arat. În alte locuri se vede că a fost însămânţat. Pe un vârf de culme se văd trei copaci singuratici. Atât, numai trei. Deodată, tresar: am uitat să fotografiez tăblia de la intrarea în sat! „Ne întoarcem?” întreabă colegul meu aflat la volan. Nu, nu ne întoarcem. În fond, avem dovada că am fost la Iuriu de Câmpie.

Mai jos, puteți asculta varianta integrală a reportajului.

Dan Moşoiu