Tanti Viorica: ”Am lucrat amândoi ca niște bolunzî. Ne-am mai sfădit, da-n ceea zî iară ne-am apucat”

Tanti Viorica se agită pe terasa acoperită a unei bucătării de vară. Strigă la găini? Îndrăznim la poarta din spatele casei.

Articol editat de dan.mosoiu, 17 ianuarie 2016, 08:26 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 15:46

Sărut mâna! De la Radio Cluj suntem. Am venit să…

De unde?

De la Radio Cluj!

Nu, nu vrem.

Nu vreţi să vorbim un pic?

Nu mai vrem, nu mai schimbăm nimica. (Îşi întoarce capul. Se răsteşte.) Du-te în treabă, mă, nu mă enerva, du-te, mă…

Hm, am nimerit prost.

Până la urmă, după mica şi aprinsa discuţie cu soţul ei, care vorbea în curte, la telefon, doamna acceptă să tăifăsuim un pic. Ne pofteşte în ogradă, dar zice să intrăm „prin faţă”. Adică pe poarta principală. Uşiţa din fier scârţâie uşor, cum scârţâie toate porţile la ţară. Facem cunoştinţă cu tanti Viorica din satul Sănduleşti, judeţul Cluj.

Văd că aveţi multă zoală!

Avem… găzduşac! Ca bătrânii, că la ăştia tineri nu le mai trebe.

Găzduşac! Înseamnă că aveţi pământ, aveţi…

Avem două vaci, avem pământ, un hectar, porci.

Cine lucră pământul?

Noi doi, că de aia ne tăt sfădim.

Dar de ce v-aţi sfădit cu domnul?

Da’ de aia că nu mai poate, no, la 70 de ani. Şi mă enervez pă el că atâta-i de, de… Amu-l suna pe nepot. Apăi ăla nu poate vini. No!

Ce făceaţi când am venit noi?

Numa’ cât am gătat de dat la porci. Am gătat cu laptele, că v-am zis că avem două vaci cu lapte. Am închegat, mai încheg, îl mai ţâp la porci, că nu avem ce face cu el… Ne chinuim. Bani puţâni, lucru până nu mai putem.

Aveţi pensie?

Am, de 400 de lei. De la CAP. D’api ce să faci cu ei?

Dar nu vreţi să vă lăsaţi de pământ!

Nuuuu. Doamne fereşte!

Stă puţin pe gânduri, apoi îşi continuă povestea.

Noi am venit aicea din judeţul Alba, de lângă Câmpeni. Din’72 am venit aici. Aicea ne-o plăcut. Satul era liniştit, aproape de oraş. No, o fost bine, da’ acuma nu mai putem.

Ei, nu ziceţi aşa! Mai puteţi încă, văd că de flori vă îngrijiţi.

Tanti Viorica se uită la ghivecele din spatele ei, prinse în cârlige pe terasa mare a casei.

Ap’i amu’, aiestea-s de plastic!

Hm, am uitat că e iarnă, nu mi-am dat seama. M-am făcut de ruşine.

Da’ am şi de celelalte, îi plin p-acolo pân casă.

Dar gărduleţul de lângă noi e viu, ăsta nu-i din plastic. Şi nici viţa de vie boltită deasupra curţii.

Am făcut şi anu’ ăsta v’o 100-150 de kile de vin, v’o 50-60 de kile de ţuică de prună.

Aveţi zi lungă de muncă. Pe la ce oră vă treziţi?

El să trezăşte la 5. Io mai trag chiului câte-un pic, până pă la 7. Că el mere să dea de mâncare la cal, la vaci, le mulge, că el le mulge… că io am lucrat v’o 15 ani la zootehnie în colectiv, ş-api nu-mai sâmţăsc mâinile. Şi-apoi pe când gată el cu mulsu’, eu mă scol, încheg laptele, fac la porci, dau la găini, fac mâncare, spăl vasele. Ş-amu tre’ să mă duc să opăresc nişte slănină a nepoţâlor s-o pun la fum. Tătă zâua, ia-şe-ni!

Aveţi şi strănepoţi?

Am, am crescut o strănepoată, de la un an, până ast’-toamnă. Ast’-toamnă s-o dus la şcoală. Ce să facem? Coa să-i ajutăm noi! Că noi am venit aicea cu doi copii mici, io aveam 17 ani, el 18, copiii mici, n-am avut pă nime’, că n-am cunoscut pă nime’ în sat. Şi am tăt lucrat amândoi ca niște bolunzî. Ne-am mai sfădit şi-n ceea zî iară ne-am apucat. Ne-am făcut casă fără ajutoru’ nimănui, că ei o fost 8 fraţi şi noi 10. Io am fost cea mai mare. N-o avut cine… Cine să ne-ajute? (Îi dau lacrimile)

Vă mulţumesc mult!

N-aveţi di ce. Şi mă iertaţi, am crezut că sunteţi cu…

Da, tanti Viorica a crezut că suntem de la vreo companie de televiziune prin cablu, că venim să-i prezentăm vreo ofertă nouă. Dar nu, nu se mai mută de unde este, destul o bat la cap cu telefoanele şi cu pliantele publicitare…

Pi’ noi nu mai schimbăm nimnic, suntem oameni bătrâni, nu ne mai trebe’, ne-am învăţat cu ce avem. Lăsaţi-ne, zic, domnilor, daţi-ne pace. Da’ vă băgăm gratuit şi… Nuuu, şi să-mi daţi televizor gratuit şi nu mai schimb, că suntem bătrâni şi nu ne mai trebuie atâtea…

Dacă mai mă pot duce până acasă, că încă mai trăieşte maică-mea, are 88 de ani, şi din 10 copii o rămas singură, acolo în vârful muntelui.

Cum se descurcă?

Bine, că-i mai sănătoasă ca mine! N-o ştiut de atâta carne şi atâta salam ş-atâta… O mâncat lapte, o mâncat ouă, ce-o avut în ogradă. Tăiam un porc, eram 10-12 pe lângă el şi ne-ajunje’ de la un la altu’. Acuma??? Tăiem 2-3, apăi pui, apăi… Da’ nu, nu suntem sănătoşi. Numa’ aşa ne-am învăţat. Am gândit să mâncăm şi cât n-am mâncat pă vremea lui Ceauşescu, să recuperăm!

I-am mulţumit din nou călduros gazdei noastre. De undeva din fundul curţii se auzea vocea soţului. Vorbea ca pentru el. Sau poate că îşi suna din nou nepotu’ să vină să-l ajute cu calul, să-l potcovească. Dar, uite, asta nu-nţelege el, că nepotu’ are servici, nu poate vini când vrea el. No!

Dan Moșoiu