Mesajul de Crăciun al Preasfinţiei Sale Florentin Crihălmeanu

Florentin, din harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate statornic rugătoare, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, de Dumnezeu iubitori, «har, milă, pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Hristos Isus, Domnul nostru!»
«Dumnezeu fiind bogat în milostivire, pentru marea Sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Hristos, căci prin har sunteţi mântuiţi» (cf. Ef. 2,4-5)

Articol editat de , 24 decembrie 2015, 13:27 / actualizat: 24 decembrie 2015, 14:46

Iubiţi credincioşi,

Mărita Sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Isus Hristos ne umple din nou sufletele de bucurie şi ne invită să-o trăim, în familiile şi în comunităţile noastre, primind şi oferind semne ale iubirii.
Pentru câteva zile, uităm dificultăţile şi problemele vieţii şi trăim, împreună cu cei dragi, mulţumirea şi încântarea sărbătorii. Toate acestea, însă, sunt satisfacţii trecătoare. Creştinul trebuie să reînnoiască în sufletul său acea bucurie netrecătoare, acel „cadou” primit de la Dumnezeu, Tatăl Milostiv, pe care îl poartă deja în sufletul său. Este darul Mântuirii, „semnul” vizibil al iubirii Sale milostive faţă de fiecare dintre noi. Sărbătoarea Crăciunului ne invită, aşadar, să descoperim în suflete bucuria de a fi iubiţi, ocrotiţi şi mântuiţi, de Tatăl Milostiv. Această iubire a dorit să îmbrace chipul uman în Fiul Său, născut la Betleem, din sânul Mariei.

În acest an, celebrăm Marea sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Isus Hristos în contextul Anului Sfânt al Milostivirii convocat de către Sf. Părinte Papa Francisc. Pontiful Roman a dorit să ne propună o perioadă de timp în care să trăim zilnic harul milostivirii Tatălui, să-l vestim şi să-i conducem pe ceilalţi spre marele mister al milostivirii lui Dumnezeu, contemplând Chipul lui Hristos, „Chipul milostivirii Tatălui” (cf. M.V. 24-25).

Acest An Jubiliar a început cu sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri în care celebrăm revărsarea harului milostivirii Divine asupra Fecioarei Maria şi răspunsul ei de iubire prin care „milostivirea Domnului va continua să se reverse din neam în neam asupra celor care se tem de El” (cf. Lc. 1,50). Anul Sfânt se va încheia cu sărbătoarea Hristos Rege, care celebrează momentul în care toţi oamenii, asemenea Mariei, vor răspunde iubirii divine recunoscându-L pe Hristos ca Rege şi Stăpânitor al întregului Univers. Atunci Milostivirea Divină se va revărsa asupra întregii omeniri ca semn al prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

În pregătirea spirituală pentru Mărita Sărbătoare, dorim să contemplăm împreună revelarea milostivirii Tatălui mai întâi în timpul Vechiului Testament, iar apoi în timpul Noului Testament prin Fiul, Chipul milostivirii Tatălui, Cel născut din Maria, „Izvorul Milostivirii”. Astfel, cunoscând Milostivirea Tatălui vom putea învăţa «să fim milostivi precum Tatăl», aşa cum ne invită Sf. Părinte în acest An al Milostivirii.

1. Descoperirea Milostivirii Tatălui
«Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător» (cf. Ex. 34,6)
Sărbătoarea Naşterii Domnului reprezintă împlinirea făgăduinţei făcute de Dumnezeu dintru începuturi primilor oameni, după păcatul lor, care marchează începutul luptei spirituale dintre „seminţia femeii” şi cea a şarpelui (cf. Gen. 3,15). Atunci când Dumnezeu, Tatăl Milostiv, nu a pedepsit răutatea păcatului omului cu moartea, aşa cum ar fi trebuit, ci, alungându-l din frumoasa grădină a Edenului, i-a oferit posibilitatea răscumpărării din păcat, trimiţând în lume pe Fiul Său iubit.
Isus Hristos, Cuvântul Întrupat, este „seminţia femeii” care va lua asupra Sa răutatea păcatului şi, biruind moartea, va zdrobi capul şarpelui. „Iar numele fecioarei era Maria” (Lc. 1,27).

În cursul istoriei de iubire pe care Tatăl Milostiv a scris-o cu omenirea, a dorit să-şi aleagă persoane cărora să le descopere milostivirea Lui. Astfel, Dumnezeu S-a arătat mai întâi lui Avraam, chemându-l „din pământul său şi din neamul său” pentru a-l trimite în ţara rânduită şi a ridica din el un popor mare şi binecuvântat (cf. Gen. 12,1-2). După promisiunea Domnului, Avraam va fi „izvor de binecuvântare” pentru toate neamurile pământului (cf. Gen. 12,3).

În milostivirea Sa, Dumnezeu încheie un legământ cu Avraam făgăduind: „Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi, de după tine” (cf. Gen. 17,7). Acest legământ sfânt va continua cu Isaac şi apoi cu Iacob, căruia Dumnezeu îi va schimba numele în Israel (cf. Gen. 32,27-28). Cei doisprezece fii ai lui Israel, cu seminţiile lor, vor constitui poporul lui Dumnezeu.
Lui Moise, Dumnezeu i se descoperă în rugul arzând şi îi arată milostivirea Sa faţă de popor, eliberându-l din robia Egiptului, apoi, vorbindu-i pe Muntele Sinai, îi propune o alianţă bazată pe respectarea celor zece porunci. Domnul făgăduieşte poporului că, dacă va păzi poruncile Sale şi legământul Său, va fi „popor ales dintre toate neamurile, preoţie împărătească şi neam sfânt” (cf. Ex. 23,22). Poporul promite că va asculta şi va împlini tot ceea ce a spus Dumnezeu (cf. Ex. 24,7), dar practic nu se întâmplă aşa. La coborârea lui Moise de pe Muntele Sinai poporul nerăbdător devenise idolatru şi se închina unui viţel de aur. Moise va mijloci pentru popor ca Dumnezeu să nu-i piardă, aducându-i aminte de promisiunile făcute părinţilor şi strămoşilor săi, iar Domnul se va milostivi de ei.
Dumnezeu rămâne alături de poporul Său ocrotindu-l pe drumul spre Ţara făgăduinţei.
Moise, „aflând bunăvoinţă în faţa ochilor lui Dumnezeu” îi cere să i se arate. Dumnezeu va accepta să-şi dezvăluie slava rostind numele Său cel Preasfânt: „Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri; care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte” (cf. Ex. 34,6-7). Astfel, Moise, fără a putea vedea chipul lui Dumnezeu, ascultă şi reţine atributele lui Dumnezeu, pentru a putea apela în viitor ca mijlocitor la acestea milostivirea, răbdarea şi iertarea lui Dumnezeu.
În continuare, Dumnezeu reaminteşte şi reînnoieşte legământul făcut cu poporul Său: „voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu” (cf. Lev. 26,12), punându-i condiţia să umble după legile Sale şi să împlinească poruncile Sale (cf. Lev. 26,3).
La timpul rânduit, Domnul va destăinui şi criteriul alegerii Sale: „tu, eşti poporul sfânt al Domnului Dumnezeului Tău şi te-a ales Domnul Dumnezeul Tău ca să-i fii poporul Lui ales dintre toate popoarele de pe pământ (…) pentru că vă iubeşte Domnul” (cf. Dt. 7,8). Criteriul alegerii divine nu s-a bazat pe faptul că era un popor numeros, puternic sau bogat, ci pe legătura de iubire milostivă cu care Domnul S-a legat de acest popor.
Cu toate acestea, fiii poporului ales vor încălca din nou legământul încheiat, iar Domnul, prin judecători şi profeţi, va arăta păcatul şi infidelitatea lor, invitându-i să ceară iertare şi milă de la Dumnezeu. Chiar şi regelui David, unsul Său, Dumnezeu îi descoperă păcatul prin prorocul Natan (cf. 2Regi 12,1-12). David îşi va recunoaşte păcatul şi va apela cu încredere la mila lui Dumnezeu, compunând acea frumoasă rugăciune de penitenţă: „Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea” (cf. Ps 50,1-2).

Cartea Psalmilor ne dezvăluie încrederea pe care poporul o dobândeşte treptat în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Apare, aşadar, chipul lui Dumnezeu care „curăţeşte toate fărădelegile, vindecă toate bolile, scapă din stricăciune viaţa, încununează cu milă şi cu îndurări. Căci este (…) îndelung răbdător şi mult milostiv.” (cf. Ps 102,3-8). Dumnezeu se descoperă, astfel, ca fiind un Tată Milostiv faţă de fiii Săi şi faţă de toţi cei care se tem de El: „Precum miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El (…) iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul” (cf. Ps 102,13.17)
Poporul a dorit chiar să închine un psalm de laudă milei veşnice a lui Dumnezeu, în care, reluând istoria Domnului cu poporul Său, repetă la fiecare verset: „în veac este mila Lui” (cf. Ps 135).
În cuvântul lor, profeţii Vechiului Testament pun în directă legătură milostivirea cu iubirea lui Dumnezeu. Domnul îl iubeşte pe poporul Său ca un soţ dispus să ierte infidelitatea sau trădarea soţiei sale (cf. Os 2, 21-25). Când poporul se căieşte pentru răul făcut şi doreşte să se întoarcă la El, Domnul îşi arată din nou bunăvoinţa.
Citite la lumina Milostivirii Divine, evenimentele istoriei Vechiului Testament dezvăluie legătura de iubire milostivă dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel. Este o istorie ce începe cu actul creaţiei izvorât din dorinţa lui Dumnezeu de a împărtăşi iubirea Sa milostivă omului şi continuă cu istoria legământului încheiat cu poporul Său.
Ca urmare, treptat, poporul va învăţa că, atunci când este în situaţii dificile sau cade în greşeală şi se întoarce căit şi smerit spre Domnul, poate apela cu încredere la ajutorul, la milostivirea şi iubirea Lui, pentru că El iartă totul.
Milostivirea apare ca o putere divină ce porneşte dintr-o iubire atât de mare încât poate învinge chiar şi răul păcatului sau infidelitatea poporului ales. Este acea iubire milostivă ce are tăria de a transforma răul în bine, infidelitatea în credinţă fidelă, mândria în căinţă smerită şi întreaga viaţă în permanentă convertire, întoarcere la Domnul.
În Vechiul Testament, Milostivirea Divină apare frecvent cu o multitudine de sensuri. Dintre acestea, două sunt întâlnite mai des. Primul redă bunătatea şi fidelitatea lui Dumnezeu în păstrarea legământului încheiat cu poporul Său, iar atunci când poporul încalcă poruncile stabilite, dar se căieşte, El îi arată o iubire mai puternică decât răul păcatului şi al infidelităţii.
Un alt sens se referă la acea iubirea a lui Dumnezeu, ce provine dintr-un „sentiment matern”, ce împreunează bunătatea, duioşia, compătimirea, răbdarea şi iertarea, ilustrat foarte bine în cuvintele prorocului Isaia: „Oare uită femeia de pruncul ei şi de rodul pântecelui ei nu are ea milă? Chiar dacă ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine.” (cf. Is. 49,15)

Ca urmare, putem afirma că Dumnezeu este acel Tată Milostiv care ne iubeşte ca o mamă. Este imaginea emoţionantă a părintelui care, confruntat cu neascultarea, împotrivirea, trădarea sau răul păcatului fiului său, răspunde cu înţelegere, cu răbdare, cu bunătate şi iertare.
Uneori, Milostivirea Divină poate părea în opoziţie cu dreptatea divină, însă, chiar dacă dreptatea este primul pas, în faţa părerii de rău întotdeauna iubirea milostivă se arată mai puternică şi mai profundă. Aşa cum afirma Sf. Ioan Paul al II-lea: „primatul şi superioritatea iubirii faţă de dreptate se manifestă tocmai prin milostivire”.
Milostivirea ca atribut al Dumnezeului infinit este şi ea infinită. Ca urmare, infinită este şi disponibilitatea Tatălui de a-i primi pe toţi fiii risipitori care se întorc acasă smeriţi. Infinită este şi iertarea care va izvorî din minunata jertfă a Fiului care a dorit să îmbrace haina păcatelor pentru a ne oferi haina iertării şi milostivirii Tatălui. Nici un păcat omenesc nu poate birui sau limita această forţă a iertării milostive, doar lipsa de bunăvoinţă şi neîncrederea, lipsa căinţei şi a convertirii sau, altfel spus, împotrivirea la har şi adevăr din partea omului (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea).

De fapt, convertirea înseamnă descoperirea milostivirii lui Dumnezeu şi a iubirii Sale răbdătoare faţă de noi. Este acea iubire atât de mare încât a devenit nu doar o alianţă sau un legământ pământesc, ci promisiunea vieţii veşnice, prin Întruparea Fiului Său: „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut la dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (cf. Io 3,16).
Cunoaşterea Dumnezeului Milostivirii, a Dumnezeului iubirii binevoitoare, ne oferă tuturor o forţă de convertire statornică şi inepuizabilă. Aceia care au ajuns deja să cunoască aceste atribute ale lui Dumnezeu, nu vor mai putea trăi decât într-o continuă convertire la El. Aceasta ar trebui să fie starea sufletească a fiecărui om călător pe acest pământ (Sf. Ioan Paul al II-lea).
Acum, la lumina descoperirii iubirii milostive a lui Dumnezeu în istoria vechiului legământ, să ne întrebăm: Cum şi-a arătat Dumnezeu mila şi răbdarea Sa faţă de mine? Cum l-aş descrie pe Dumnezeul în care cred? Cum reacţionez eu în faţa răului, a infidelităţii sau a trădării din partea celor pe care îi iubesc? Fiind creştin botezat, trăiesc oare cu dorinţa permanentei convertiri?

2. Maria, Izvorul Milostivirii Tatălui

«Mila Lui din neam în neam spre cei ce se tem de El» (cf. Lc 1,50)
Pentru a înţelege motivul Întrupării lui Dumnezeu în istoria umană, trebuie să pornim de la păcatul strămoşesc, în timp ce, pentru a putea aprofunda misterul Întrupării şi Naşterii Domnului din sânul Fecioarei Maria, trebuie să pornim de la misterul alegerii făcute de Dumnezeu, prin Neprihănita Zămislire a Mariei.
Biserica ne învaţă că Maria, din prima clipă a zămislirii ei, s-a împărtăşit din harul mântuitor şi din acea iubire milostivă ce îşi are originea în jertfa Fiului Tatălui Veşnic. Astfel, Maria, a fost păstrată neatinsă de răul păcatului strămoşesc.
Maria este persoana aleasă de Dumnezeu, mai înainte de timp, zămislită cu suflet neprihănit, pentru a deveni „ieslea vie” a Cuvântului Întrupat. Ea este cea dintâi fiinţă umană pe care Dumnezeu o introduce în misterul Mântuirii, în misterul Milostivirii Divine. Ei i se dezvăluie identitatea divină şi numele mult aşteptatului Mesia, Isus, Mântuitorul. De aceea, o putem numi pe Fecioara din Nazaret „Maica milei” sau „Maica Milostivirii Divine” (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea).
Aleasa lui Dumnezeu, cea „binecuvântată între femei”, va răspunde primind vestea îngerească şi acceptând să devină slujitoarea Domnului. După Bunavestire, Maria nu se închide în propria bucurie ci, sufletul ei, plin de iubire, se îndreaptă acum spre ceilalţi. Evanghelistul Luca ne conduce, în continuare, pe urmele fecioarei din Nazaret, care pleacă «în grabă» spre «o cetate din Iuda» (la 10 zile de călătorie), pentru a o ajuta pe ruda sa Elisabeta (cf. Lc 1,36-37).
La salutul Mariei, Elisabeta „plină de Spirit Sfânt” îi va răspunde: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (cf. Lc. 1,41-42). Elisabetei i se dezvăluie misterul Mariei, o numeşte „Maica Domnului” şi „fericită” pentru că „a crezut”, lăudând-o şi binecuvântând-o. Păstrând smerenia în faţa misterului divin, Maria, cu reverenţă, îndreaptă lauda şi binecuvântarea numai spre Dumnezeu. Din sufletul ei va izvorî un imn de preamărire, adresat Domnului. Prin cuvinte simple, dar inspirate din Sfintele Scripturi, Maria dă glas bucuriei inimii ei, pentru harurile primite de la Domnul, dezvăluind misterul lucrării divine cu ea, dar şi cu poporul Său Israel. Probabil cunoştea atât de bine aceste texte biblice din rugăciune încât ele îi reveneau spontan în minte.
De la înălţimea revelaţiei spirituale, privirea Mariei contemplă prezentul, apoi se îndreaptă spre trecut, iar după aceea spre viitor. Pornind de la lucrarea minunată a Domnului în viaţa ei, Maria înţelege că prin ea se va împlini făgăduinţa făcută strămoşilor ei, începând de la Avraam şi continuând cu urmaşii săi, căci „Dumnezeu şi-a amintit de milostivirea Lui”. Apoi, cu aceeaşi clarviziune spirituală, ea îşi îndreaptă privirea spre viitor, spre rodul mântuirii prin care Milostivirea lui Dumnezeu se va răspândi din generaţie în generaţie celor care se tem de El (cf. Lc. 1,46-55). Astfel, Maria se situează alături de Fiul ei în centrul rânduielii mântuirii, căci „spre Maria, ca Mamă a lui Hristos, converge întreaga economie a mântuirii” (Sf. Ioan Paul al II-lea). Iată cum Maria devine adevăratul izvor al Milostivirii Divine pentru toate generaţiile omenirii.

Imnul Mariei, numit în tradiţie „Magnificat”, exprimă bucuria victoriei milostivirii şi puterii lui Dumnezeu asupra răului păcatului, cauzat de mândria şi necredinţa oamenilor, începând de la Adam şi Eva, şi până la urmaşii lui Avraam din neam în neam. Căci, Poporul lui Israel, ales de către Domnul Său, a fost adeseori infidel legământului şi slujirii lui Dumnezeu, arătându-se ca un slujitor nevrednic. Pe când, aleasa Domnului, Maria, prin consimţământul ei, a devenit slujitoarea Domnului şi a rămas mereu fidelă acestei misiuni. Astfel, prin Maria, Dumnezeu va împlini făgăduinţa şi binecuvântarea făcută poporului Său Israel.
Fiind „pregătită de iubirea Tatălui din veşnicie pentru a fi Arca alianţei dintre Dumnezeu şi oameni” (cf. M.V. 24), Maria reprezintă, simbolic, legătura dintre Vechiul şi Noul legământ, dar şi izvorul prezenţei lui Dumnezeu între oameni, „noua Arcă a alianţei”, Tabernacolul viu al Cuvântului Întrupat.
Neprihănirea zămislirii şi plinătatea harului divin au conferit sufletului Mariei acel privilegiu şi acea clarviziune de a pătrunde în misterele divine dincolo de timp şi de a le exprima în limbaj uman. Maria, fără a-şi atribui vreun merit, recunoaşte opera iubirii milostive a Celui Preaînalt în viaţa ei, contemplă fidelitatea lui Dumnezeu faţă de făgăduinţa făcută lui Avraam şi urmaşilor săi. În continuare, ea întrezăreşte şi acele generaţii umane care, în virtutea credinţei lor, se vor bucura de harul milostivirii divine (cf. Lc. 1,50). Privirea ei, de Mamă milostivă, cuprinde întreaga istorie a lui Dumnezeu cu neamul omenesc, cu o predilecţie specială spre cei «umiliţi», cei mici, neajutoraţi, suferinzi, săraci, privaţi de libertate, asupriţi, exilaţi sau refugiaţi, aceia pe care Dumnezeu a dorit să îi înalţe (cf. Lc 1,52).
Maria a fost numită de către Biserică Născătoare de Dumnezeu pentru că a adus la viaţă pe Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Ea a fost numită şi Izvorul Vieţii, Izvorul Mântuirii sau Izvorul Nemuririi, pentru că a născut pe Mântuitorul nostru Isus Hristos prin care noi toţi am primit viaţa.
La lumina revelării lui Dumnezeu ca Tată Milostiv, de către Fiul Său, Unicul Chip al Tatălui, înţelegem că Maria, ca Mamă a Chipului Milostivirii Tatălui, devine Izvorul acestei milostiviri pe pământ, pentru oameni.
Tradiţia orientală, pentru a exprima rolul Preasfintei Fecioare Maria în misterul mântuirii, o numeşte chiar „Izvorul Milostivirii”. Este apelativul care exprimă atât pregătirea «tainică» a sufletului ei asemănător unui izvor de apă lină, ce izvorăşte din „taina” pământului, cât şi curăţia sufletului ei neprihănit, limpede şi strălucitor, ca o apă de izvor. De asemenea, exprimă şi bucuria împărtăşirii milostivirii care potoleşte setea de iubire, precum izvorul cu apă proaspătă potoleşte setea călătorului ostenit pe munte. El consolează privirea şi sufletul căutătorului de frumos, făcându-l să se oprească în contemplaţie, fascinat în faţa priveliştii lui, după cum credinciosul rugător priveşte cu veneraţie chipul Preasfintei Fecioare.
Prin Maria, neamul omenesc a dobândit un Mântuitor şi mântuirea. Prin ea iubirea milostivă divină nu încetează să se reveleze în istoria Bisericii şi a omenirii. „Această revelaţie se întemeiază pe delicateţea deosebită a inimii ei de mamă, pe sensibilitatea şi disponibilitatea ei de a se apropia de cei care acceptă mai uşor iubirea milostivă din partea unei mame” (Sf. Ioan Paul al II-lea).
„Mama Milostivirii” şi „Izvorul Milostivirii” este şi astăzi mijlocitoarea rugăciunilor noastre către Domnul şi a harurilor de la Domnul pentru noi.

Tradiţia orientală o aminteşte la fiecare binecuvântare şi dezlegare liturgică, alături de fiul ei Isus Hristos, spunând: «Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, fiind bun şi iubitor de oameni».
Admirând profunzimea imnului de preamărire al Preasfintei Fecioare Maria, rostit în casa Elisabetei, Biserica a dorit să-l păstreze în tradiţia liturgică prin rostirea lui zilnică la oficiul liturgic. În felul acesta, cuvintele Mariei răsună zilnic în biserici, întărind convingerea credincioşilor că «mila Domnului rămâne din neam în neam asupra celor ce se tem de El». Deci, şi generaţia noastră, omenirea de astăzi, este cuprinsă în aceste cuvinte şi, în mod particular, Biserica, comunitatea celor care, călăuziţi de încredere, în speranţa şi iubirea milostivă, îl recunosc pe Dumnezeu drept Creator, Răscumpărător şi Sfinţitor. Maria ne promite tuturor că, urmând acest drum, prin Biserică, putem conta mereu pe Milostivirea Divină, prin mijlocirea ei. De aici derivă şi datoria Bisericii de a cere în rugăciune şi de a primi milostivirea lui Dumnezeu cu încredere, precum şi a de oferi mărturie despre aceasta prin întreaga ei activitate apostolică în lume, acordând o importanţă privilegiată „celor smeriţi”, aşa cum Dumnezeu a făcut de-a lungul istoriei cu poporul Său (Sf. Ioan Paul al II-lea).
La lumina celor meditate asupra Preasfintei Fecioare Maria, să ne întrebăm: Cum s-a revărsat Milostivirea lui Dumnezeu asupra Fecioarei Maria? Care este rolul Preasfintei Fecioare Maria ca Mamă a Bisericii? La nivel personal, cum încerc să cultiv virtuţile Mariei? Care este rolul Mariei în viaţa mea de rugăciune?

3. Isus, Chipul Milostivirii Tatălui
«Vi s-a născut azi Mântuitor care este Hristos Domnul» (Lc 2, 11)
Cu inima plină de bucurie, Fecioara Maria privea spre noua Poartă a Milostivirii Divine ce se deschidea întregii omeniri: Mântuirea. Cel dintâi va trece pragul acestei porţi Domnul Isus Hristos, Fiul ei şi Mântuitorul neamului omenesc.
Maria a trăit din plin bucuria revelaţiei Milostivirii Divine, dar a rămas mereu conştientă şi de misiunea ei, de rolul ei de a mărturisi, de a face cunoscut şi celorlalţi, marele har al Milostivirii. De aceea, îşi va arăta mai întâi iubirea milostivă faţă de Elisabeta, care avea nevoie de ajutor. Apoi, faţă de dreptul Iosif, logodnicul şi însoţitorul ei, care era tulburat de gândul de a o abandona. Însă, plinătatea iubirii Mamei milostive se va revărsa cu generozitate asupra Fiului ei, Micul Prunc născut la Betleem.
După cum scrie Evanghelistul Luca, Iosif şi Maria se supun decretului imperial împlinind, astfel, voinţa Domnului prevestită prin profetul Mihea. Micul sătuc Betleem a fost locul rânduit de Dumnezeu în care Fiul Său a venit printre oameni. Astfel, Milostivirea Tatălui nu a mai rămas doar un atribut divin, ci a îmbrăcat şi un chip uman, în Isus Hristos Domnul: Chipul Milostivirii Tatălui.
Maria, Maica Milostivirii, a fost prima fiinţă umană care acolo, în peştera rece şi întunecată de lângă Betleem, a oferit căldură, iubire şi gingăşie Pruncului Divin. Cu iubirea ei milostivă l-a ocrotit şi l-a hrănit la începutul vieţii Sale pământeşti.
Dumnezeu, Tatăl Milostiv, a rânduit ca Fiul Său, Cuvântul Întrupat, să vină pe pământ în sărăcia smerită a unui staul, sub chipul inocent şi lipsit de apărare al unui Prunc, într-o societate care căuta bunăstare, putere şi avere.
Încă de la începutul istoriei Sale cu omul, Dumnezeu a dorit să se reveleze „celor mici”, smeriţi, simpli şi săraci, pentru că la aceştia a găsit disponibilitatea de a primi semnele prin care El dorea să se arate. Astfel, a dorit să descopere această taină, mai întâi, tinerei fecioare din Nazaret, Maria, şi, mai apoi, păstorilor care păzeau oile pe câmpul din apropierea Betleemului. Dumnezeu le împărtăşise, prin înger, cuvântul veştii bune: „vă vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut astăzi Mântuitor care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (cf. Lc. 2,11).

Mesagerul ceresc oferise şi un semn distinctiv: „veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle” (cf. Lc. 2,12). Este semnul ce întăreşte vestea cea bună, oferind o dovadă palpabilă, şi anume, Pruncul din iesle.
Încurajaţi de vestea îngerească, păstorii pornesc spre Betleem „să vadă Cuvântul” pe care Domnul L-a făcut cunoscut lor (cf. Lc. 2,15). Astfel, ascultarea şi încrederea în cuvântul primit de la îngeri le vor conduce paşii în faţa grotei transformate în adăpost de animale. Privind cu ardoare, ei văd un Prunc aşezat în sărăcia unei iesle, în frigul iernii şi întunericul nopţii, de-o parte fiind părinţii lui, iar de cealaltă animalele. Amintindu-şi revelaţia cerească, ei se apropie de iesle, vestesc cuvântul pe care l-au primit de la Domnul şi încearcă să desluşească «Semnul», să-l vadă pe Mesia, Mântuitorul cel făgăduit de prooroci, aşteptat de popor şi vestit de îngeri. Treptat, contemplând micul Chip divin, uimirea lor se va transforma în bucurie. Cu sufletele pătrunse de iubire milostivă, ei îngenunchează în faţa «Semnului», trimis de Cel Preaînalt. Este un Prunc născut asemenea celor mici şi săraci, care inspiră iubire milostivă oamenilor. Acest Prunc, ce doarme liniştit în iesle, învăluit în căldura gingaşă a iubirii mamei Sale, pare un copilaş ca oricare altul. Şi totuşi, în acest mic trupşor coexistă atât viaţa naturii divine, a Fiului lui Dumnezeu, născut veşnic din Tatăl, cât şi viaţa naturii umane, pe care a dobândit-o în timp, prin Întruparea din sânul Fecioarei Maria.

Păstorii, fără să ştie, contemplă în acest Copilaş, fidelitatea, milostivirea şi îndelunga răbdare a Tatălui Ceresc. Fiindcă Micul Prunc din iesle nu este doar un «Semn» al împlinirii făgăduinţelor Vechiului Testament, ci este cu mult mai mult. El este Însuşi Dumnezeu venit să împlinească promisiunile Vechiului legământ, să aducă eliberarea poporului din robia răului şi darul Mântuirii.
În faţa Pruncului din iesle, sufletele lor sunt pline de bucurie sfântă şi, aşa cum Maria exprimase bucuria ei prin imnul de laudă adus Domnului, tot aşa, bucuria păstorilor se transformă în cuvinte de preamărire şi laudă aduse Domnului, pentru cele auzite şi văzute.
Primind vestea cerească şi contemplând «Semnul», Chipul Milostivirii Tatălui, ei vor deveni primii vestitori ai Milostivirii Divine şi ai Mântuirii, către semenii lor.
În Pruncul Divin, Dumnezeu a dorit să se smerească, luând chipul robului, pentru a ne face pe noi, oamenii, părtaşi Chipului divinităţii Sale. Ceea ce Pruncul Divin este prin natura Sa, adică Fiu al lui Dumnezeu, vom putea deveni şi noi, de acum, prin har, adică fii ai lui Dumnezeu prin Fiul.

Acesta este motivul bucuriei noastre la mărita sărbătoare, căci Naşterea lui Dumnezeu ca om devine, pentru fiecare dintre noi, începutul naşterii noastre la viaţa divină. De acum înainte, toţi cei care vor primi Botezul în numele Său, vor avea pe lângă viaţă naturală, fizică, dobândită prin naşterea trupească, şi o viaţă supranaturală, de ordin spiritual.
Astfel, creştinul botezat, transformat, la lumina harului sfinţitor, în fiu al Tatălui Milostiv, prin jertfa Fiului, Chipul Milostivirii Sale, este rânduit să trăiască după modelul Preasfintei Fecioare Maria, Izvorul Milostivirii, şi să vestească tuturor milostivirea, răbdarea, şi iertarea Tatălui.
Acum, să ne apropiem şi noi cu încredere şi iubire milostivă pentru a privi spre Chipul Milostivirii Tatălui, spre Pruncul renăscut în «ieslea» sufletelor noastre şi să ne întrebăm: Care trebuie să fie motivele bucuriei mele în sărbătoarea Naşterii Domnului? Cum aş putea arăta lumii Chipul milostivirii, al răbdării şi al iertării Tatălui? Concret, ce fapte de milostenie trupească şi sufletească îmi propun să trăiesc în acest an? Ce importanţă acord milostivirii în viaţa mea spirituală?

Concluzie

Iubiţi credincioşi,
Am încercat să descoperim iubirea milostivă a Tatălui faţă de poporul Său şi faţă de cei rânduiţi să-l conducă şi să-l îndrume în timpul Vechiului legământ. Poporul, adeseori infidel faţă de legământul cu Dumnezeu, s-a bucurat să primească iertarea şi mila Tatălui.
În continuare, Dumnezeu şi-a arătat milostivirea stabilind un Nou legământ cu poporul Său, prin care El Însuşi a dorit să conducă poporul şi să-i deschidă Poarta Mântuirii. De aceea s-a născut ca om dintr-o fecioară ferită de păcatul strămoşesc. Prin Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi „Izvorul Milostivirii”, Domnul, îmbrăcând haina păcatelor noastre, ne face părtaşi divinităţii Sale. Astfel ne invită să trăim bucuria fiilor care se simt iubiţi de Tatăl şi doresc să răspundă cu fidelitate şi disponibilitate iubirii Sale.
În acest An Sfânt, ne propunem să-L cunoaştem pe Tatăl Ceresc nu ca pe un Dumnezeu al legilor şi poruncilor ce ne constrâng în dorinţa noastră de fericire, de iubire şi libertate, dar ca pe Dumnezeul – Tată ce poartă Chipul Milostivirii, Dumnezeul – Mamă care ne iubeşte ca pe fiii Săi, Dumnezeul fidel dispus să ierte mereu infidelităţile noastre. Astfel, vom înţelege cu bucurie că şi El doreşte ca noi să putem gusta adevărata fericire, adevărata iubire şi adevărata libertate. Practic, în El şi cu El găsim răspunsurile căutărilor şi aspiraţiilor sufletelor noastre.
Anul Sfânt al Milostivirii ne invită să medităm în primul rând asupra Milostivirii Tatălui şi apoi să primim iubirea Lui milostivă prin Sfintele Sacramente (al Mărturisirii şi al Euharistiei), prin practici de pietate şi pelerinaje. Cunoscând şi experimentând milostivirea Lui, o vom putea oferi, la rândul nostru, acelora care încă nu Îl cunosc pe Dumnezeu sau în care Chipul Tatălui este suferind, persecutat, abandonat sau marginalizat. În acest An Sfânt, Pontiful Roman ne invită să reflectăm lumina iubirii milostive a Tatălui, practicând faptele milei trupeşti şi sufleteşti, şi să nu uităm că acestea vor constitui criteriul după care vom fi judecaţi (cf. Mt. 25,31-45). Astfel, vom redescoperi bucuria milostivirii Tatălui în sufletele noastre şi o vom putea oferi cu drag, acum, la Mărita Sărbătoare a Naşterii Domnului.
Iubiţi credincioşi, la încheierea anului 2015 se cuvine să-I mulţumim Domnului pentru toate binefacerile revărsate în acest an asupra Eparhiei noastre, prin milostivirea Sa. Îi mulţumim pentru Sfintele Taine administrate poporului, pentru binecuvântarea unor lăcaşuri de cult, pentru proiectele de construcţie în derulare, pentru activităţile pastoral-spirituale din Anul dedicat Vieţii Consacrate, pentru bunul mers al instituţiilor de învăţământ şi formare de pe teritoriul Eparhiei noastre, precum şi pentru încheierea Cursurilor de formare permanentă cu preoţii. În mod particular îi mulţumim Domnului pentru buna desfăşurare a Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic din oraşul nostru, pentru finalizarea cu succes al ciclului al doilea de construcţie a Catedralei Martirilor şi Mărturisitorilor sec. al XX-lea, precum şi pentru inaugurarea clădirii Hiperclinicii MedLife. Adresăm mulţumiri şi tuturor celor care ne susţin spiritual şi material din ţară şi din afara ţării.

În final să ne îndreptăm din nou gândul spre Maria, Mama Bisericii şi „Izvorul Milostivirii”, cea care „a pătruns în sanctuarul Milostivirii Divine” şi să o rugăm să ne dezvăluie mereu mai profund Milostivirea Tatălui, să ne arate pe Fiul ei, pentru ca, adorându-L, să-L putem vesti cu bucurie în aceste zile de sărbătoare, spunând:
„Ceea ce eşti Izvorul Milostivirii, învredniceşte-ne de bunăvoinţa ta, Născătoare de Dumnezeu, caută spre poporul tău cel păcătos, arată ca totdeauna, puterea ta: Că întru tine nădăjduind, strigăm ţie: Bucură-te, ca şi oarecând Gavril, mai marele Voievod al celor fără de trup” (Troparul Născătoarei, Vers 2).

Acum, cu suflete pline de bucurie, să ducem şi noi împreună cu colindătorii, vestea cea bună a Naşterii Domnului, vestea Milostivirii Tatălui din neam în neam:
(…) Astăzi S-a născut Hristos / Să ne fie cu folos /
Şi de-acum până-n vecie / Mila Domnului să fie,
De această bucurie / Şi o nouă veselie (Colindă din Ardeal, „Maria”).
La mărita Sărbătoare a Naşterii Domnului, să trecem cu suflet curat pragul Porţii Sfinte a Jubileului Milostivirii, preamărindu-L pe Tatăl Milostiv care, din iubire, l-a trimis pe Fiul Său pentru a lua asupra Sa păcatele noastre şi a ne înveşmânta cu harul milostivirii Sale.
Fie ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, «Izvorul milostivirii», să ne mijlocească harul de a deveni vestitori ai iubirii şi milostivirii Tatălui în lume!
Sărbători binecuvântate cu daruri bogate! Mulţi ani sfinţi cu sănătate!

† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

ASTĂZI S-A NĂSCUT HRISTOS

1. Astăzi s-a născut Hristos,
Mesia, chip luminos;
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi.

2. Mititel şi-nfăşăţel
În scutec de bumbăcel;
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi.

3. Vântul bate, nu-L răzbate
Neaua ninge, nu-L atinge;
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi.

4. Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie;
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi.

Radio Cluj se poate asculta şi online AICI: