Despre un alt fel de liniște (final de FNT)
Sâmbătă seara Bucureștiul era slab animat. Pe Magheru mult mai puține mașini ca de obicei, nici oameni atât de mulți. Totuși orașul respiră. Lumea nu s-a oprit în loc. Poate doar pentru familiile și apropiații victimelor de la Colectiv. Festivalul Național de Teatru anunțase anularea comediilor din programul ultimelor două zile. Sâmbătă seara au căzut patru spectacole din cele progamate, printre ele și The History Boys. Povești cu parfum de liceu, spectacolul la care urma să merg. Rămăsesem și sâmbătă în București special pentru spectacolul ăsta; mi-am propus în FNT să merg la spectacolele tinerilor, la poveștile lor. Nu s-a mai jucat, era firesc. Cum mai puteam râde la teatru de inocența și ingenuitatea tinereții când morga e plină de victime?
Articol editat de , 1 noiembrie 2015, 21:29 / actualizat: 7 noiembrie 2015, 13:52
Așa că, pentru prima dată în ultima săptămână am deschis televizorul la știrile de seară. Citisem de dimineață pe facebook postările despre tragedia de la Colectiv, mărturiile salvatorilor, martorilor, celor scăpați vii. La jurnale curgeau aceleași imagini, alte mărturii; aceleași statistici, în vreme ce cifra morților creștea; aceiași părinți prăbușiți de durere, înnoite lacrimi; noi gesturi de compasiune spontană ale acelorași oameni simpli, solidari în toate nenorocirile.
Când nu am mai putut vedea și citi nimic s-a așternut liniștea. Am recunoscut-o. Era liniștea din finalul spectacolului invitat în FNT, Frontul al regizorului belgian Luc Perceval, cel de la care publicul bucureștean a plecat masiv nemaisuportând descrierea ororii tranșeelor, a morții lente, a suferinței de neimaginat, de neauzit, nici chiar la distanță de un secol. Da, am recunoscut-o. Aceasta e liniștea pustiului de după încheierea funeraliilor, de după strângerea tuturor altarelor de flori și lumânări, e liniștea de după marșurile de solidaritate și de protest, golul din spatele tuturor promisiunilor, e țiuitului în gol al monitoarelor cardiace din secțiile de terapie intensivă. Liniștea asta e pustiul pe care rămân să îl înfrunte, singure, familiile și apropiații celor dispăruți.
Oana Cristea Grigorescu
