Cum să-ţi începi prost ziua
Să zicem că e marţi dimineaţă. Te trezeşti cu un sfert de oră înainte să sune ceasul, tocmai atunci când auzi cheia pe dinafară răsucindu-se în yală. A plecat soţia, ea e mai matinală. Ai mai sta în pat, dar ce rost are? Ai sta degeaba. Mai bine te ridici, ai tot timpul să te pregăteşti, să faci câteva exerciţii de înviorare de care ai cam uitat, să intri sub duş, să mănânci liniştit micul dejun, să ajungi la timp la serviciu, ba chiar cu câteva minute mai devreme de sosirea şefilor. Un început de zi ideal. Dar mai întâi te aşezi în fotoliu, deschizi telefonul, te loghezi pe facebook. Câteva like-uri la ultima ta postare (mulţumesc frumos!), câteva noutăţi, câteva aniversări – o să te ocupi de ele mai târziu.
Articol editat de dan.mosoiu, 21 octombrie 2015, 06:00 / actualizat: 21 octombrie 2015, 10:55
La baie e coadă: copiii. Mai trebuie doar să se spele pe dinţi, înainte de a pleca la şcoală. Te ocupi de micul dejun: pâine prăjită, ceai, iaurt şi brânză slabă de vaci. În cana soţiei a mai rămas de două degete cafea. O bei după care tragi intens câţiva vapori din ţigara electronică. Ciao, tati! zice băiatul, ieşind grăbit pe uşă cu rucsacul atârnat de umăr şi geaca de piele în mână. Ciao! După cinci minute e rândul fetiţei. Şi-a pus eşarfa la gât, s-a încheiat la geacă. Ciao! Ciao, să ai grijă! Zâmbeşti nostalgic: ţi-au ajuns copiii la vârsta la care se descurcă singuri. Închizi uşa, te uiţi la ceas şi porneşti radioul din bucătărie. Ai terminat micul dejun, dar stai să-ţi asculţi reportajul pe care l-ai realizat ieri. A sunat binişor. Te aşteaptă duşul, ai timp să te speli şi pe cap.
Asta şi faci, numai că ceea ce ţi-ai turnat din tubul roz nu înspumează părul. Mai încerci o dată. Torni mai mult, de data aceasta. Nimic. Ce naiba? Te uiţi mai atent pe etichetă: hai că-i bună, ai folosit gelul de păr al băiatului! Râzi, amintindu-ţi că un amic s-a spălat pe dinţi cu pasta Corega pe care o folosea bunica lui pentru… În fine, găseşti şamponul, apoi te limpezeşti de două-trei ori, să nu-ţi rămână părul ca la arici. Sau cumva aşa unsuros şi lipit de cap. Ca la puştani. Şi-acum, echiparea! În nici un sfert de oră ieşi pe uşă, cobori liniştit scările, te întâlneşti cu vecinul de la parter, schimbi două vorbe şi când să deschizi uşa blocului nu-ţi aduci aminte dacă ai scos sau nu din priză prăjitorul de pâine. Ţi s-a mai întâmplat să-l uiţi.
N-ai de ales, urci repede cele patru etaje. Verifici. Ştecherul e aşezat pe masă, lângă prăjitor. Te uiţi la ceas. Cele 15 minute furate somnului nu-ţi mai folosesc la nimic. E la fel de târziu ca altădată. Cobori, sari treptele, ajungi în faţa garajului şi constaţi că strada, la câţiva metri mai încolo, în dreptul containerelor, e ocupată de maşina de gunoi. Ca niciodată la ora asta. Nu te poţi strecura pe lângă ea. Nici în partea cealaltă nu o poţi lua: e sens unic. N-ai ce face, scoţi maşina, închizi garajul, te aşezi la volan şi aştepţi. Ai impresia că n-au mai ridicat gunoiul de trei zile, îl adună cu lopata de pe jos. Şi minutele trec. În sfârşit, camionul se urneşte greoi. Acum îl poţi depăşi.
Ieşi în intersecţie, trebuie să faci stânga, pe strada principală. Te lasă şi pe tine cineva? Nu te lasă. Poate că ar trebui să avansezi încetişor, dar cu tupeu. Maşinile zboară prin faţa ta, nimeni nu încetineşte, toţi se grăbesc. Eşti deja în întârziere, în mare întârziere. Reuşeşti să te strecori cumva înaintea unui troleibuz. Te încadrezi pe bandă, dar cineva din spate te claxonează nervos. Bănuieşti că te şi înjură. I-ai tăiat calea. Ei, hai, nenea şofer, stimate coleg de trafic, fii înţelegător! Nu ştii ce probleme are el, dar tu rişti să pierzi şedinţa de dimineaţă, să ţi se taie ziua de muncă! Tocmai astăzi, când te-ai trezit cu un sfert de oră mai devreme.
Apeşi pe acceleraţie. Dar oricât ai apăsa, n-ai cum grăbi cârdul de maşini din faţa sensului giratoriu. Refuzi să te mai uiţi la ceas. Trec minute bune până când opreşti în faţa barierei de la intrarea în curtea instituţiei. Cauţi cartela de acces în buzunar. În toate buzunarele. Nu-i. În geantă. În torpedou. Pe bancheta din spate. Nu-i nicăieri. E clar, ai uitat-o acasă. Cobori din maşină şi alergi spre intrare. De nervi, ţi-ai lăsa maşina acolo, dar ştii foarte bine că ai bloca intrarea. Te rogi de portar să-ţi ridice bariera cu telecomanda. Alergi înapoi la maşină.
Porneşti în trombă. Dar constaţi repede că n-ai loc de parcare, efectiv nu găseşti nici un loc. Când ai venit în instituţie, abia dacă existau vreo 10 maşini în curte. Iar acum, poftim! A crescut nivelul de trai, au crescut pretenţiile. O laşi undeva în drum, pe o alee lăturalnică. N-are decât să te sune cine vrea să iasă. Urci gâfâind scările. Ai privit în fugă ceasul atârnat pe perete, la intrare. Era ora 9. S-a zis. S-a dus şedinţa. Colegii sunt deja la cafea.
Dai buzna în biroului producătorului. Te scuzi precipitat, încerci să explici. Dar şeful se ia cu mâinile de cap: ce e? Ce e? Păi, să vezi… Lasă-mă, te rog, în pace, zice el cu un aer sfârşit, lasă-mă în pace, nimic nu mi-a mers în dimineaţa asta, nu mi-a ieşit nimic. Nimic, nimic! Fă ce vrei. Du-te şi scrie!
Dan Moşoiu
