A da bir cu fugiţii

Oricine vorbeşte curent limba română ştie ce-nseamnă „a da bir cu fugiţii”.

Articol editat de Alina Vingan, 13 octombrie 2015, 13:03

Dar ce are de-a face birul cu alergările?

A fost o vreme când birul, adică taxele şi impozitele, se plătea pe categorii socio-profesionale.

De pildă, dădeai bir cu negustorii, dacă erai negustor, sau cu crâşmarii, sau cu cojocarii. Nu şi cu boierii, care aveau scutiri, acordate de însuşi domnul. Care domn, dacă atenta la averile boiereşti, se putea trezi cu nişte anonime la sultan, însoţite de un număr generos de pungi cu galbeni, a căror urmare era ba mazilirea, cu sau fără descăpăţânare, ba ditamai invazia ordiei musulmane.

Cine nu era boier şi nu putea, sau nu voia, să dea birul cu cei de seama lui, avea la dispoziţie evaziunea fiscală, însoţită, fireşte, de părăsirea domiciliului. De aici şi expresia „a dat bir cu fugiţii”, adică a plătit zero firfirei, dar s-a însoţit cu cei fugiţi în lumea largă. Unii dintre evazionişti se supărau atât de serios pe lume şi viaţă încât deveneau colectori de taxe şi chiar capete de bogătaşi.

Dacă luau de la bogaţi şi dădeau la săraci se numeau haiduci, dacă doar luau, fără să dea nimănui nimic, se numeau tâlhari la drumul mare.

Din nefericire, raportul între numărul de haiduci şi cel de tâlhari a tins, mereu, către zero.

În zilele noastre, birul cu fugiţii se plăteşte doar atunci când birul către buzunarele sau conturile oamenilor legii se dovedeşte ineficient, iar împricinatul riscă să dea bir cu puşcăriaşii. În acest caz, plajele de lux ale unor ţări cu care România nu are tratate de extrădare servesc de minune cauza.

Dan Horea