De Ziua Internaţională a Democraţiei, să înţelegem ce înseamnă ea…

Democraţia este un regim politic inventat de vechii greci, mai exact de atenieni. În lipsa unor crize financiare profunde, care pe vremea aceea se rezolvau simplu, prin jefuirea unor vecini, cetăţenii Atenei au avut timp să se certe în piaţa publică numită Agora până când, cu chiu cu vai, au elaborat Democraţia.

Articol editat de Carmen Sas, 15 septembrie 2015, 14:10

Demos, popor, şi kratos, putere. Puterea poporului. De fapt, puterea cetăţenilor, lucru foarte bun şi frumos, dacă facem abstracţie că pe vremea lui Pericles, de pildă, adică în sec. V î.Hr. populaţia Atenei atingea 200.000 de locuitori, dintre care doar 40.000 erau cetăţeni. Numai bărbaţi, liberi, peste 18 ani, născuţi din părinţi atenieni. Nişte condiţii care i-ar face să ţipe isteric pe corecţii politic ai zilelor noastre!

A urmat marea republică a Romei, care a consolidat sistemul democraţiei reprezentative. Concret, poporul o fi conducând el, dar prin reprezentanţi, transformaţi cu timpul în politicieni de meserie, iar apoi în aristocraţi.

În Evul Mediu, democraţia a rămas un simplu concept despre care mai ştiau doar învăţaţii de prin mănăstiri. Asta până în 1789, când, poporul francez, bine condus şi manipulat de un grup de băieţi deştepţi, a spart corola de minuni a lumii, desfiinţând rangurile aristocratice şi confiscându-i regelui coroana cu cap cu tot. Biserica, de asemenea, a ieşit pe tuşa vieţii politice franceze. Exemplul parizian a provocat isterie în lumea nerevoluţionată, pe care Napoleon a şocat-o vreme de două decenii cu campaniile sale militare dar mai ales cu Codul său de legi. Mai departe, timpul şi rutina şi-au făcut treaba, obligându-i pe stăpânii lumii să caute noi şi noi paravane cu aspect democratic.

Sigur, cuvântul „democraţie” este folosit ca veştmânt pentru orice aberaţie politică. Elveţia este o democraţie reală, cu participarea directă a cetăţenilor la actul de decizie, dar şi Coreea de Nord se proclamă democraţie şi încă populară. Între aceste două extreme avem democraţia liberală, tot mai rară, apoi oligocraţia, puterea bogătanilor, şi două teocraţii celebre: Vaticanul şi Iranul, unde liderii religioşi dau ora exactă.

Despre democraţia liberală cele mai multe consideraţii de uz general le-a făcut un domn care toată viaţa lui a visat doar oligocraţie şi imperialism: Sir Winston Churchill, care are două ziceri definitorii:

Prima, că democraţia nu este un sistem politic bun, ci doar cel mai puţin rău dintre cele existente. A doua, că dacă vrei un argument solid împotriva democraţiei, stai de vorbă doar 5 minute cu un alegător obişnuit.

Fireşte, e cam greu să explici de ce votul unui interlop analfabet trebuie să aibă aceeaşi valoare ca votul unui intelectual activ pe plan social, dar asta ne-ar întoarce în Atena lui Pericles, când cetăţenii nu erau totuna cu elita intelectuală, însă îi hotărau soarta.

Românul care ne-a spus clar ce este democraţia a fost Ion Raţiu, acum 25 de ani.

Democrația însemnează a înțelege că omul este în centrul societății. Toate instituțiile se învârt în jurul lui. Democrația însemnează că-l asculți pe om și abia apoi îi poţi respinge punctul de vedere. Chintesența democrației se poate exprima printr-o singură frază: Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.

Dan Horea

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI.