Cartea de weekend. Radu Mareş, „Sindromul Robinson”

Radu Mareş, Sindromul Robinson. Aceasta este sugestia noastră de lectură de astăzi: cele patru proze din Sindromul Robinson, volum apărut la Editura Polirom.

Articol editat de dan.mosoiu, 8 august 2015, 10:00 / actualizat: 14 martie 2024, 15:02

Eu am încercat marea cu degetul. Singurătatea… Tema mi-e dragă, în sensul că din analizele şi reflecţiile mele, am ajuns la concluzia că omul postmodern e tot mai marcat de singurătate. Este şi-o zicere, destul de banală: cel mai singur eşti în miezul metropolei. Dar nu numai acolo, ci peste tot, omul îşi găseşte foarte greu o condiţie satisfăcătoare de agregare. De regulă, e singur. Asta spune ceva despre lumea noastră, despre singurătate. Am văzut că tema mea a fost receptată exact cum am vrut eu, n-a fost recuzată, n-a fost pusă sub semnul întrebării. Cei care au scris despre carte au fost de aceeaşi opinie cu mine. De fapt, sunt patru proze despre felul în care intelectualul, într-un anumit moment al existenţei sale, devine conştient de această singurătate. Asta este ca un fel de boală. Pentru că poţi să ai viruşii în tine şi să duci boala pe picioare până în clipa în care se rupe cuiul. La mine, în prozele mele, este acest moment de declic în care un anume conflict iluminează foarte puternic singurătatea… Eu nu spun disperare, pentru că nu e o carte tristă. E o carte lucidă, şi luciditatea e cum vrei, dar nu prea e fericită. Omul lucid nu e fericit. Cam asta ar fi, nu vreau să intru în detalii să vă povestesc subiectele prozelor. Vreau să spun, însă, că eu m-am înscris într-un trend care sper că va fi roditor şi la Cluj. Am văzut la tineri că lasă un pic deoparte romanul şi abordează proza de dimensiuni medii. Nu schiţa, ci povestirea, nuvela. Eu când am oferit această carte editorului, am schimbat câteva cuvinte cu el. Zice: ce ai, domne, ce ne dai? Păi, uite, patru povestiri. Şi am simţit, aşa, telepatic, că nu prea e încântat. Dar până la urmă a zis: bine, îi dăm drumul! Spre marea mea surpriză, cartea a plăcut tinerilor.  Pentru mine, chestia asta este o victorie colosală. Noi, bătrânii, dinozaurii, cum zic eu, ne mai lăudăm între noi. Dar dacă vin tinerii care, în general sunt radicali şi foarte greu de satisfăcut, foarte greu de intrat cu ei în sintonie, dacă ei decid că le-a plăcut cartea, mai mult de atât ce pot să-mi doresc?

Ultima întrebare a rubricii: ce înseamnă literatura pentru Radu Mareş?

Domne, pentru mine literatura, am mai spus-o, nu e chiar un drog, dar este o plăcere formidabilă. Pentru că a scrie proză este lucru greu.  Nu e distractiv. Eu mă uit cu invidie la poeţi cum fabrică ei pe bandă rulantă poezii. Foarte frumoase, foarte bune, nimic de zis. Dar le produc, aşa, într-o fulgerare. Ei, proza cere gestaţie greoaie, lungă… Mie tocmai asta îmi place. Să-mi adun minţile şi să trudesc, să transpir. Iar la urmă să iasă ceva de care să nu-mi fie jenă.

Prozatorul Radu Mareş. Sindromul Robinson, cel mai recent volum al domniei sale, este recomandarea noastră, la Cartea de weekend.

Dan Moşoiu