Fado sau întâlnirea cu destinul

Fado e muzica melancoliei unei naţii pentru care descoperirea noilor teritorii e echivalentă cu descoperirea sufletului omenesc. Correr o Fado e o expresie intraductibilă, al cărei sens ar fi să ieşi în întâmpinarea destinului, să te laşi în voia lui.

Articol editat de , 4 iunie 2015, 13:30 / actualizat: 9 iunie 2015, 10:37

Azi Portugalia e o ţară mică, unii poate nici nu ştiu unde se află pe hartă, dar odinioară am fost o naţiune mare, care şi-a câştigat renumele prin explorarea mărilor.

Cel mai des prezentat în turnlele internaţionale pe care le susţine în lume compania portugheză Quorum Ballet e Correr o Fado. După varianta actualizată a clasicului Lacul lebedelor, prezentat marţi, 2 iunie, în cadrul Festivalului Internaţional de Dans Contemporan Steps, coregraful şi directorul companiei, Daniel Cardoso, semnează un spectacol aproape abstract, pe muzică fado, dedicat spiritului portughez.

Correr o Fado e un spectacol creat în 2011, înaintea Lacului lebedelor, dar pe care îl prezentăm în 90 % din turneele noastre internaţionale. E un spectacol dedicat culturii portugheze, inspirat de ceea ce reprezintă bărbatul şi femeia în Portugalia. Nu există un scenariu, dar elementele  folosite în spectacol vin din cultura noastră. Spectacolul răspunde întrebării Cine suntem ca oameni? din două puncte de vedere. Primul element care ne defineşte  e marea.

E un element care poate fi interesant pe scenă şi am folosit în spectacol apa pentru că oceanul a impus Portugalia pe harta lumii.

Marea înconjoară Portugalia, de aici au plecat navigatorii, descoperitorii noilor continente care ne-au adus faima în lume. De aceea am folosit apa în spectacol. Al doilea element definitoriu al culturii portugheze e azulejos.

Plăcile de faianţa albastră care decorează casele portugheze, numite azulejos. Coregrafia e foloseşte 24 de piese de muzica fado, unele legate între ele, altele independente,  uneori versurile muzicii inspiră mişcarea, dar nu există un fir narativ în spectacol. Vrem  ca publicul să se bucure de dans, de muzică, de fizicalitatea mişcării şi de poezia uneori melancolică a muzicii.

Mizăm pe surpriza mişcării care uneori merge în direcţie opusă muzicii, pentru că fado nu e o muzică pe care s-o dansezi, ci să o asculţi. Când am decis să lucrez un spectacol pe  muzică fado, pentru mine sensul era să vorbesc despre umanitatea noastră ca popor: cine suntem, cu ce ne ocupăm… E un alt demers coregrafic faţă de Lacul lebedelor dar sper să avem succes. (coregraful Daniel Cardoso)

În ultimele decenii Lacul lebedelor a cunoscut  în viziunea marilor coregrafi ai lumii diverse interpretări actualizate, care răstoarnă libretul clasicului balet şi îl aşează în context contemporan.

Povestea prinţului îndrăgostit de fata-lebădă  devine, în interpretarea coregrafului portughez Daniel Cardoso, drama sfâşierii provocate de imposibilitatea împlinirii idealului. O sfâşiere psihică, însă, care plasează trăirile personajului la limita patologicului.

Când am decis să montez Lacul lebedelor m-am întrebat cum mai pot să spun un basm în ziua de azi. Ce mai înseamnă în societatea, în lumea de azi basmul? O femeie care susţine că se transformă în lebădă  trebuie să fie nebună.  E ceva ce nu se poate întâmpla în mod real. Aceasta a fost interpretarea poveştii atât de cunoscute, pe care am dorit să o transform astfel încât publicul să o poată lega de existenţa cotidiană.

Am păstrat personajele originale dar am încercat să le apropii de universul spectatorului de azi, să le poată recunoaşte în viaţa lui reală.  Doream să propun ceva opus versiunii clasice, foarte departe de viaţa reală. La balet privim trama de la o anume distanţă, dar eu doream să mă adresez oamenilor de azi şi să le arăt pe scenă, poveştile unor oameni ca ei.

De aceea m-am îndepărtat cât mai mult de vocabularul coregrafiei clasice. E un spectacol realizat acum 2 ani, ceea ce, pentru mine, e deja de mult.

Sunt tânăr şi lucrez mult, câte două spectacole pe an, iar ceea ce am încercat în Lacul lebedelor e să transmit un mesaj. Poate publicul se aşteaptă să vadă dans cu elemnte clasice, dar eu am vrut să poată urmări firul narativ al unei poveşti care să se adreseze interiorului fiecăruia. În termeni de  mişcare am încercat să creez o coregrafie care să nu fie legată de nici un stil şi cu atât mai puţin de baletul clasic. Mişcarea trebuia să susţină ideea dramaturgică. ( coregraful Daniel Cardoso)

Unicul element de decor, o uriaşă saltea gonflabilă cu două feţe, una albă, alta neagră, sugerează camera securizată a sanatoriului în care personajul îşi înfruntă demonii interiori, patul coşmarurilor şi al coborârii în inconştient, rampa alunecării în purgatoriul sacrificării idealurilor personale în procesul adecvării la realitatea dezumanizantă.

Oana Cristea Grigorescu