Prozatorul Alexandru Vlad şi „ploaia amară” a morţii. La numai 64 de ani…

În zorii zilei de duminică, 15 martie, s-a stins din viaţă, la numai 64 de ani, după o scurtă, dar grea suferinţă, scriitorul clujean Alexandru Vlad, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi prozatori români. Nu cu multă vreme în urmă, Alexandru Vlad a fost invitatul rubricii „Oameni de poveste”. O redăm, mai jos, integral. Dumnezeu să-l odihnească!

Articol editat de dan.mosoiu, 16 martie 2015, 09:05 / actualizat: 17 martie 2015, 12:03

Alexandru Vlad: a trăi pentru a scrie

Prozatorul Alexandru Vlad s-a născut în 31 iulie 1950 în localitatea Suceag din judeţul Cluj. În 1974, a absolvit Facultatea de Filologie, după care, până să ajungă redactor la revista „Vatra”, a practicat o serie de meserii: anticar, galerist la Uniunea Artiştilor Plastici, dactilograf la Întreprinderea de Transport Local. Editorial a debutat în 1980 cu volumul de povestiri „Aripa grifonului”, pentru ca în 1985 să se impună publicului cu romanul „Frigul verii”. Cum a ajuns Alexandru Vlad scriitor, cum de s-a oprit la proză?

Prin clasa a patra deja versificam. Cu rimă, număram silabele, făceam schema ritmului, tot ce vazusem în cărţile celor mai mari că se face când se scrie poezie. Asta a dispărut cam după clasa a VIII-a. Atunci am început să scriu primele proze. Citeam proză foarte mult, deci era cumva normal. Unul din cei care, într-un fel sau altul, m-au făcut să mă hotărăsc pentru proză a fost colegul meu de liceu, criticul Al. Cistelecan, pe care nu contenesc să-l urăsc de atunci! El deja citea Nichita Stănescu şi era foarte sever şi pretenţios cu versurile care mai aveau rimă. Şi mi-a pus în mână „Elegiile” lui Nichita Stănescu, în care îmi prindeam urechile. Sigur, îmi plăcea Blaga, îmi plăcea Barbu, îmi plăcea Rilke, dar mă depăşea Nichita Stănescu! Şi-atunci am rupt-o definitiv cu poezia, şi asta după ce am apărut şi într-un volumaş de versuri ca elev de liceu, împreună cu alţi trei colegi.

Încă din copilărie, după ce mi-a trecut visul să devin pilot, aviator, îmi amintesc scene când cineva care era la noi în vizită zicea: ei, pilot… Tu o să te faci scriitor! Şi-mi ziceau asta auzind cum povestesc, văzând că am caiete cu texte proprii, versuri… A, nu, tu o să te faci scriitor! Dar ai grijă, ăştia beau toţi!

În 2011, Alexandru Vlad a publicat romanul „Ploile amare”, răsplătit cu mai toate premiile literare posibile. L-am întrebat pe autor cât de grea, de chinuitoare a fost munca la un roman de peste 400 de pagini.

 Lucrezi 4-5 ani… Personajele devin obsesii, îţi populează visele, dai rateuri de foarte multe ori cu ele… Am tăiat 50 de pagini când cartea era deja în tipar. Am scos de tot un personaj, care nu apare nicăieri în versiunea tipărită, pentru că un pic erau prea multe. Trebuia să dau o saţietate, dar să mă opresc la limită.

Romanul „Ploile amare” urmează să fie reeditat de editura Polirom, cea care a publicat şi un alt volum de succes al prozatorului Alexandru Vlad, „Curcubeul dublu”. Va urma, în curând, un alt roman, pentru că Alexandru Vlad şi-a dedicat viaţa literaturii. O viaţă de scriitor pentru care următoarea carte este, întotdeauna, ca şi cum ar fi prima.

Într-o viaţă de creator scrii mai multe cărţi… Şi, totuşi, te naşti, o singură dată, mori o singură dată. Dar atunci când scrii o carte, o faci cu mâna ta. În timp ce naşterea şi moarte sunt lucruri importante care ţi se întâmplă, ştiu eu, dumnezeieşti, dar ţi se întâmplă… Când scrii o carte încerci să provoci un miracol cu mâna ta. La un moment dat nu există nimic, chiar nimic, nici măcar o idee, şi peste doi-trei ani apare o carte, la care lumea se referă, scrie, întreabă, ca la un lucru concret care deja există. Nici o carte din cele scrise nu e o garanţie că vei mai putea încă o dată să scrii una sau ca miracolul să se mai întâmple încă o dată. Sigur, ţi s-a spus că ai talent, eşti deja la a treia sau la a patra carte, dar nu poţi fi foarte sigur că îţi mai reuşeşte încă o dată. Începi de la zero de fiecare dată.

Vocea lui Alexandru Vlad:

Dan Moşoiu