Locul unde nu s-a făcut cârciumă
Articol editat de dan.mosoiu, 20 februarie 2015, 17:10
„Anticariatul este cea mai generoasă instituţie pentru leneşi. Acolo se vând cărţi gata citite. Dacă, totuşi, le citeşti, atunci simţi şi ochii altora pe pagină, simţi că eşti într-un şir de cititori şi într-un şir de lecturi. Uneori găseşti pe pagină notaţii, sublinieri sau mici adnotări: acest pasaj mi-a plăcut. Sau: nu fura această carte/că te bate Dumnezeu/la pagina 107 este scris numele meu.”
Sunt cuvintele poetului Ion Mureşan care deschid scurta poveste despre anticariatele de ieri şi de azi.
Dacă înainte vreme Clujul avea un singur anticariat, după 1990 numărul acestora a crescut considerabil, dovedindu-se o afacere profitabilă. O vreme, cel puţin. Astăzi, nu cred să existe mai mult de 8-9 magazine care vând cărţi vechi. Undeva în centrul oraşului se află cel mai mic anticariat din ţară. Înăuntru n-ar încăpea mai mult de 5-6 oameni, aşezaţi în şir indian.
„Dimensiunile sunt destul de rezonabile, 5 metri pătraţi! Adică, 3 metri pe 1,70. Doar casele de schimb valutar au spaţiu mai mic decât al meu. Pot spune că este cel mai mic anticariat din ţară. Din Europa, nu, pentru că am auzit că ar exista unul şi mai mic la Bruxelles”, ne explică patronul Valentin Mihali.
Discuţia ne-a fost întreruptă de apariţia unei cliente pe care am întrebat-o dacă intră des în anticariat:
„Este chiar prima dată când vin aici. Am avut un examen şi am zis să intru, să mă uit, poate găsesc vreo carte. Caut cărţi axate pe istoria modernă”. După câteva minute, am fost curioşi să aflăm ce a cumpărat tânăra studentă: „ Am ales o carte a lui Fernand Braudel, pentru că am şi studiat-o anul acesta la un seminar, şi Mode şi veşminte din trecut, am vrut de mai mult timp s-o achiziţonez, dar e mai scumpă în librării. Mă bucur că am găsit-o aici.”
În timpul în care am cercetat cu privirea rafturile înalte, burduşite cu cărţi, ne-am dat seama că anticariatul nu duce lipsă de clienţi. A intrat mai întâi un domn la 40-45 de ani care s-a salutat cordial cu patronul.
„De câte ori trec prin Cluj, intru prin anumite anticariate. Nu chiar prin toate, că nu reuşesc. Caut cărţi de specialitate, să văd dacă găsesc. Mă refer la cărţi de zootehnie, eu cresc animale, aici aproape de Cluj. Totdeauna trebuie să te pui la punct cu ce s-a scris şi înainte, nu numai cu ce se scrie acum. Dar le găsesc greu, pentru că proprietarii lor nu se despart aşa uşor de ele.”
Următorul client, după nici 5 minute, o domnişoară blondă, cu glas catifelat (îi era probabil teamă să nu tulbure liniştea cărţilor).
„Nu pot să spun că intru foarte des aici, dar de două ori pe lună, da. Caut, în general, cărţi de medicină, tratate. Sunt mai uşor de găsit în anticariat şi la un preţ cât de cât rezonabil faţă de librării. Caut şi romane. Pentru mine anticariatele au un farmec aparte. Acea senzaţie pe care majoritatea domnişoarelor o simt, în momentul în care intră în magazine de haine second, eu o trăiesc în momentul în care intru într-un anticariat.”
Reşim, în fine, să dialogăm şi cu Valentin Mihali, patronul micului magazin.
„Eu vând informaţie pe suport de hârtie şi obiecte interesante de colecţie. Sunt axat mai mult pe non-ficţiune. Mai puţin beletristică, din asta se găseşte peste tot, piaţa e saturată. Eventual beletristică mai rară. Dacă e o carte foarte veche sigur că ar putea fi foarte scumpă. Sunt cărţi din perioada interbelică ilustrate de Dali, să zicem, care sunt mai scumpe decât o incunabulă. Mulţi oameni vin şi îmi aduc cărţile pe gratis, îşi desfiinţează biblioteca, nu mai au nevoie de ea. Alţii chiar plătesc ca să le iei cărţile de acasă. Le e jenă să le arunce, să le lase lângă container, pentru că îi văd vecinii, mai ales la bloc.”
Mă gândesc că Valentin Mihali ar fi putut să-şi deschidă acolo o cafenea cu două-trei măsuţe joase şi scaune pitice. Sau, şi mai bine, o cârciumă mititică, intimă, un loc unde ar fi stat lumea la coadă ca să intre înăuntru. Ar fi fost deliciul târgului. Nu mulţi s-ar fi putut lăuda că au băut o cafea bună sau o bere rece în cel mai mic bar al oraşului. Dar uite că el a ales să-şi căptuşească pereţii cu cărţi.
Preţurile în anticariat sunt destul de piperate. De exemplu, pentru o ediţie din 1983 a celebrului roman al lui Dostoievski, „Fraţii Karamazov”, în două volume, bine conservate, trebuie să scoţi din buzunar 50 de lei. Un pic mai mult decât în librărie. Iar cărţile care nu au mai fost reeditate au şi ele preţuri măricele. Dintr-un motiv simplu, ne-a spus Valentin Mihali: pentru că nu le mai găseşti în librării.
Ce au însemnat cândva anticariatele, ce au devenit ele astăzi, aflăm, ca o concluzie, tot de la poetul Ion Mureşan:
„Anticariatele erau mai căutate decât librăriile. Ţin minte anticariatul din Piaţa Unirii unde ne puneam la coadă cu o oră înainte de a se deschide. Ne cunoşteam deja între noi, ne salutam, vorbeam despre cărţi, ştiam despre fiecare unde se va repezi când se va deschide uşa anticariatului… Se formase o comunitate a consumatorilor de cărţi de la anticariat. Cu toţii ştiam ce era pe rafturi, dar ne interesa ce intrase nou. Eu aveam acolo, oarecum, o pilă, pe prozatorul Alexandru Vlad care-mi spunea în pauza de la amiază la ce sector să mă duc, unde s-au băgat cărţi noi. Mi le reţinea, dacă era cazul. Sigur că pentru asta eu îl scoteam la o ciorbă de burtă care costa doi lei şi ceva… Pe mine mă interesa filozofia. De-acolo mi-am cumpărat Kant, mi-am cumpărat Hegel. Cărţile de poezie iarăşi mă interesau. Anticariatul este o poveste frumoasă care astăzi nu mai ştiu dacă funcţionează în aceeaşi măsură, pentru că a ajuns să concureze cu librăria. Şi… şi… şi-atât.”
Dan Moşoiu
