Ascultă oameni de poveste: Ioan Bocşa – doinitorul munţilor (Reluare)

Întâi l-am văzut şi auzit la televizor, apoi la spectacole, pe urmă ne-am cunoscut, cum altfel, decât prin intermediul radioului?!, iar acum suntem prieteni.

Articol editat de Carmen Sas, 26 decembrie 2014, 06:00

Şi acum, când ne întâlnim, Ioan Bocşa şi cu mine, zâmbim a râde, cum spun bătrânii noştri, pentru că, aşa cum se întâmplă întotdeauna, exista o poveste, iar în a noastră e vorba despre Alba Iulia, unde fusesem trimisă mai pe la începuturile meseriei de radiofonist, evident cu altă treabă, dar am nimerit, ca orbul Brăila, într-un loc cu vin bun, adică alb, sec, rece, mult şi gratis, şi cu Ioan Bocşa pe deasupra, că el m-a învăţat atunci chestia asta referitoare la calităţile unui vin de excepţie:).

Bine înţeles că am pierdut trenul de seară, aşa că am ajuns a doua zi dimineaţa direct în studio, cu materialul solicitat dar şi cu un recital ad hoc de muzică populară în exclusivitate pentru Radio Cluj. Deci ar trebui să îl cam cunosc, dar, sincer, nu prea ştiu ce să vă spun despre Ioan Bocşa, nu doar pentru că parcă îl ştiu de când lumea, ci pentru că cred că e destul să înceapă să doinească sau să „zică” un cântec de joc şi nu mai trebuie să spună nimic nici el, nici alţii despre el.

Dar ce pot să vă spun este că, atunci când stai de vorbă cu el, cumva, nu ştiu cum, simţi o lumină care izvorăşte din sufletul lui, o lumină bună, caldă, hâtră uneori, dar mereu zâmbitoare. Şi mai e un lucru de neînţeles pentru mulţi, care se întâmplă când vorbeşti cu Ioan Bocşa: ceva din fiinţa lui te obligă să îl priveşti direct în ochi, de fapt aşa cum ar trebui să îşi vorbească oamenii, dar cei mai mulţi nu o fac. Iar când îl priveşti în ochi, începe o altă poveste, pentru că parcă începi să vezi izvoare alergând peste pietre, tăurile din munte şi pajiştea de dediţei pe care şi-a petrecut copilăria, parcă simţi mirosul codrilor de brazi despre care cântă şi parcă auzi buciumele din Ardeal.

Şi atunci întelegi că Ioan Bocşa cântă cu sufletul, nu doar cu vocea. Şi cântă atât de „uşor” pentru că îi este sufletul uşor, iar asta, pentru că acum ştie care îi este treaba. Dar n-a ştiut întotdeauna. Auzeam că, tânăr fiind, şi-ar fi dorit să fie “agentul 007” autohton; noroc cu tatăl lui, dascăl de ţară, care i-a retezat pofta de aventură, şi bine a făcut, că altfel, nu ar mai fi avut cine să ne cânte. Aşa încât, până la urmă, Ioan Bocşa a terminat Conservatorul de Muzică din Cluj în 1970, acolo unde e acum profesor la modulul de folclor; a lucrat timp de 16 ani la Inspectoratul Şcolar Alba, când a bătut Apusenii cu piciorul şi între timp a pus temelia Liceului de Muzică din Alba Iulia, apoi a format ansamblul de muzică tradiţională “Icoane” la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj, a înfiinţat Fundaţia Culturală TerrArmonia, şi-a dat doctoratul cu un studiu despre colindă, a realizat o culegere de colinde (peste 1.500), multe culese direct din teren, a câştigat două proiecte Phare, primul dintre ele fiind intitulat „Colindul transilvan-element esenţial al identităţii naţionale”, iar al doilea „Ethnos-mileniul trei” şi uite-aşa a apărut spectacolul de muzică tradiţională veche”Praguri”.

Acum are mare grijă de studenţi, ducându-i prin tot Ardealul şi învăţându-i legătura cu pamântul, aşa cum l-au învăţat şi pe el, părinţii lui.

L-am reîntâlnit pe Ioan Bocşa de curând, la festivalul „Taragotul de aur”, un festival pe care cred că şi numele lui, ca membru al juriului, l-a făcut internaţional deja, deşi anul acesta a avut loc doar cea de-a doua ediţie, iar primul lucru pe care mi l-a spus a fost, desigur, un zâmbet:

Păi m-aţi pus să vorbesc după ce aţi ascultat majoritatea membrilor din juriu, deci toate lucrurile deştepte s-au spus:).

Întrebat fiind despre cum trebuie să fie un tânăr, ca să poată deveni un mare cântăreţ de muzică populară, Ioan Bocşa mi-a vorbit despre criteriile pe care le foloseşte nu doar la examenele de admitere, ci şi atunci când jurizează:

Criteriul voce este primul, dar nu este singurul. Sunt foarte foarte mulţi copii şi foarte foarte mulţi oameni maturi care cântă foarte bine. Cred că la noi în ţară e ceva în genă sau ne favorizează relieful sau ne favorizează soiurile viţei de vie, sau cine ştie ce, dar oricum avem voci foarte bune, confirmate nu doar în domeniul folclorulu, ci îi vedeţi şi în domeniul muzicii culte. Dar nu este singura calitate. Ce caut şi ce încerc să îi antrenez şi pe colegii din juriu: să intuim dacă acest copil are perspective. Eu, în fişele mele am un cuvânt pe care îl trec sau nu îl trec: trece. Trece nu înseamnă că trece de examinare, înseamnă că trece limita barierei scenei către public. Adică îţi transmite ceva.

Iar la întrebarea de ce avem atât de puţine repere noi în folclor, mi-a răspuns aşa:

Noi am aştepta să fie repere noi cu penetranţa reperelor vechi, ori nu se poate. Un nume se face în ani şi ani şi, câteodată, în zeci de ani de muncă, zeci de ani de succese, zeci de ani de mai puţine succese, zeci de ani de ieşit în faţa publiculuişi expunându-te judecăţii lui. Sunt cântăreţi foarte buni şi în momentul de faţă. Nu sunt cunoscuţi, că n-au avut, săracii, timp. Zic „săracii”, dar pe de altă parte îi invidiem că ei n-au avut timp. Chiar mă întreba cineva referitor la soarta folclorului: vai, ce se-ntâmplă, că dispare folclorul românesc. Şi am zis: nu-i adevărat!, uitaţi-vă din spate cum vin, şi efectiv ne fac şi un serviciu, că ne împing în faţă. Venind aceşti copii foarte buni, ne obligă să mergem şi noi înainte şi am mai folosit o dată termenul: văzând ce vine din spate, chiar că, la un moment dat, o să mă duc şi eu să mă „culc” liniştit.

Lucru care se va întâmpla mult mai târziu, pentru că Ioan Bocşa este un om care iubeşte viaţa, aşa cum iubeşte oamenii, lumea, vântul şi pământul, şi mai are încă multe de făcut pe aici. Aşa încât, dacă nu l-aţi întâlnit până acum, cu siguranţă îl veţi găsi, iar atunci vă rog să îl salutaţi, ca acasă, acolo în sat, şi o să vedeţi că o să vă răspundă, chiar dacă nu vă cunoaşte. Dar nu-i spuneţi „maestre”, că n-aş crede să-i placă prea mult, mai bine ziceţi-i „ziua bună, domnule profesor”.

Anca Manuela Mureşan