România în negru şi alb

Acum, că totul s-a terminat, savurez atingerea familiară a așternuturilor de acasă și încerc, încântat, să-mi amintesc cât mai multe.

Articol editat de Alina Vingan, 2 octombrie 2014, 14:26

Dar, ciudat, în locul bucuriei așteptate, o tristețe grea strivește lucrurile frumoase văzute și trăite în ultima săptămână. Tristețe pentru disperarea cu care oamenii din Orșova pescuiau, sau mai degrabă braconau, în cel mai crud mod văzut până acum de mine: fără momeală, doar cu niște ancore agățate la capătul firului trăgeau permanent de undițe, aparent fără să obosească, cu o frenezie indusă de foame. Cârligele ascuțite agățau la întâmplare crapi imenși pe care pescarii îi scoteau din Dunăre cu o cange. Sau pentru aspectul meschin, cu plante crescute spontan în rondouri cu borduri distruse în centrul rămas neschimbat din anii ’80 al unui oraș care ar avea toate motivele să strălucească pe malul superbului fluviu.

Pentru chipul lui Decebal, uriașă sculptură în peretele de piatră al cazanelor Dunării, rămasă neterminata pentru că bogatul filantrop care a finanțat-o s-a stins și o întreagă nație nu poate găsi banii pentru finalizarea ei. Tristețe pentru privirile lipsite de speranță ale oamenilor din Anina, un oraș muribund care nu mai oferă locuitorilor săi nici o perspectivă în afară de cea a sărăciei.Pentru porțile care-ți taie drumul sau pentru câinii care te atacă în Cheile Nerei, o zonă promovată, altfel, pentru frumusețea răpitoare.

Tristețe pentru fântânile arteziene distruse sau trotuarele mizere străjuite de clădiri cenușii complet lipsite de personalitate în centrul capitalei țării mele. Pentru dispariția satului pescăresc Uzlina, din mijlocul Deltei și transformarea lui într-unul turistic, doar cu pensiuni și cu căsuțe de vacanță ale oamenilor veniți din confortul orașelor. Tristețe pentru urâțenia blocurilor din Sfântu Gheorghe construite cândva, ca nuca-n perete, printre frumoasele căsuțe acoperite de stuf. Pentru ruinele cenușii din beton ale fabricii de sticlă de la Caraorman, fabrică ce nu a fost terminată niciodată, dar sluțește și acum un colț de rai cu care se mândrește întreaga lume. Pentru lipsa de viziune a celor care ne conduc….

Și totuși…

Nu pot să nu zâmbesc fericit când mă gândesc la fluviul geamăn desenat cu tușe groase de lumină pe tavan de soarele care se reflecta în Dunăre la fiecare răsărit pe carel-am petrecut în cocheta pensiune construită chiar la ieșirea din Cazanele Mici.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sau la frumusețea impunătoare a celui mai spectaculos defileu pe care-l străbate bătrânul fluviu de la izvoare și până la vărsarea în mare. Chiar dacă, după construirea barajului Porțile de Fier, Dunărea nu mai “fierbe” în Cazane, simți cu fiecare celulă a corpului imensa forță a apei gâtuite între pereții înalți de stâncă și forțată să atingă adâncimi de până la 120 de metri.

Această prezentare necesită JavaScript.

Zâmbesc gândindu-mă la ținutul de basm aidoma celui pe care mi-l imaginam citindu-i fiicei mele povești cu zâne, ținut văzut acum aievea în Cheile Nerei, unde natura a pictat totul într-un verde ireal: pădurea virgină de fag, râul, cascadele de pe versanți și chiar și stânca prin care și-a săpat drum apa.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sau când îmi amintesc de lumina delicată a nufărului alb într-un covor de nuferi galbeni mărginit de întinderi nesfârșite de stuf în Deltă.

Zâmbesc amuzat de morga și importanța pe care și-o dă stârcul cenușiu printre delicatele egrete și retrăiesc fiorul pe care l-am simțit când, într-un ochi de apă, am văzut prima lebădă sălbatică. Îmi amintesc de asprimea mâinilor crăpate ale barcagiului, contrazisă de căldura zâmbetului din ochi, când imi întindea să gust miezul fructelor ciulinilor de Deltă pe care l-a scos pentru mine cu răbdare și migală și-mi amintesc cum a spus “ aici se termină România”, când de pe brațul Sfântu Gheorghe al Dunării am ajuns deodată în mare.

Această prezentare necesită JavaScript.

Și-mi amintesc cum mi-am amintit de vremuri demult apuse, trăite doar prin basmele cu regi, cavaleri, domnițe și paji, când am pășit în Cetatea Sighișoarei, în Castelul Huniazilor sau în impunătoarea cetate de la Rupea.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Și pe măsură ce realizez ce țară minunată am, mă simt copleșit de tristețe din nou…

P.S. Acest text a fost scris la sfârșitul lunii august. Între timp inundații și torente au mușcat din frumusețea malului Dunării în apropierea Orșovei și din cea a Parcului Național Cheile Nerei – Beușnița, punându-i din nou la încercare pe oamenii de acolo. Mă gândesc, însă, că dacă vom ști cât mai mulți ce munte de aur reprezintă frumusețea zonei, le vom oferi locuitorilor și instrumentele pentru a-l putea exploata.

Andrei Huţanu